Ce ar fi avut Michael Jackson dacă n-ar fi avut bani

Cristina Olariu

Cei mai mulţi oameni dacă ar avea mai mulţi bani, ar cumpăra confort. Dar limita dintre confort si lux este sensibil greu de definit. Mai toţi şi-ar alege un proiect caritabil pe care l-ar susţine, cu care şi-ar măguli latura altruistă.  Şi apoi? Ar reinvesti banii într-o afacere care să producă mai mulţi bani. Dacă nu mă credeţi, faceţi un sondaj pe cont propriu şi vă veţi convinge.

Ce a făcut celebrul star când a avut „mai mulţi bani"? Şi-a cumpărat confort - case, maşini, lux, proiecte caritabile... şi a planificat alte concerte care să producă mai mulţi bani. Ceea ce pare surprinzător este că în ciuda succesului, talentului, banilor săi, nimeni nu şi-ar dori să îi împărtăşească soarta. Cu toţii intuim că bietul star ar fi trăit mult mai bine, şi poate mai mult, dacă ar fi avut mai puţini bani. Nu cred că sărăcia este garanţia fericirii. Însă cu siguranţă banii pot fi o piedică în calea ei.

Dacă Michael nu ar fi avut atâţia bani nu şi-ar fi schimbat prin atâtea operaţii şi tratamente fizionomia. Ar fi trebuit să asculte cum râd cei din jur de nasul lui borcănat şi să înghită în sec atunci când auzea comentarii usturătoare despre afro-americani. Ar fi putut să se închidă mai mult în propria lui carapace, sau poate că ar fi învăţat să râdă şi el împreună cu ceilalţi şi să se ia pe sine însuşi mai puţin în serios. Ar fi avut şansa de a dovedi că interiorul lui este valoros şi merită iubit, chiar dacă nu are un trup perfect.

Dacă nu ar fi avut bani, Michael Jackson nu şi-ar conceput copiii în laborator. Nu şi-ar fi permis să transforme o mamă blondă în cărăuşul copiilor lui. Ar fi avut şansa de a se îndrăgosti de o femeie, de a se căsători cu ea şi de avea copii natural. Cu banii lui a cumpărat copii şi singurătate, atât pentru el cât şi pentru copiii care au crescut fără mamă, înconjuraţi de bone şi asistente. Atâţia săraci au şansa de a lupta pentru iubirea unei femei şi de a se bucura de îmbrăţişările ei!

Devianţele lui Michael au fost posibile pentru că şi le-a permis. Ceea ce părea la început împlinirea unui vis, s-a transformat într-un coşmar.

Câţi dintre noi am acţiona diferit dacă am fi supuşi presiunii mai multor bani? Cum ne-ar transforma pe dinăuntru şi ce ar schimba în relaţiile noastre?

Dacă am avea bani am încerca să ne facem viaţa cât mai simplă, cât mai uşoară, cât mai plăcută. Şi ce e rău în asta? Nimic. Doar că greutăţile sunt antrenamente, provocări care ne fac altfel. Ne învaţă să iubim oamenii, să le răbdăm neajunsurile, să ieşim de cochilia noastră şi să îndrăznim să ne facem prieteni.

Orice bătălie pe care nu vrem să o purtăm ne face mai săraci pe dinăuntru. Orice scurtătură ne retează din aripi.

Dumnezeu afirmă că nu lipseşte de nici un bine pe cei ce se tem de El. Cred că binecuvântări plus necazuri reprezintă reţeta optimă de viaţă, astfel încât să preţuim lucrurile cu adevărat importante. Un traseu desenat pentru a deveni cei mai buni cu putinţă. Un amalgam de şanse ca să obţinem maximum de fericire.  Oportunitatea de a descoperi iubirea, oamenii, onestitatea, prietenia, răbdarea. Ocazia de a-l descifra pe Dumnezeu.

Data viitoare când te plângi că nu ai bani suficienţi, când crezi că ai dat-o în bară şi că alţii se bucură de mai multe oportunităţi decât tine, aminteşte-ţi că Dumnezeu în providenţa Lui a aranjat totul pentru ca tu să zăreşti nevăzutul.

Pentru că lucrurile cele mai importante în viaţă nu se văd cu ochiul liber. Sunt invizibile şi durează veşnic.

Adevărul despre minciună

Chestionar

 Cristina Olariu

Nu de câte ori ai minţit trebuie să fii întrebat.

Avem senzaţia că de numărul minciunilor depinde autenticitatea sau duplicitatea noastră.

De câte ori trebuie să minţi ca să fii etichetat mincinos? E suficient o singură dată.

Consideri util să minţi, uneori? Nu suntem destul de sinceri ca să admitem lucrul acesta.

Haidem să încercăm să reformulăm întrebarea, ca să ne fie mai uşor.

Îţi place să minţi? Iată o întrebare mai importantă.

Te face să gemi minciuna care ţi-a alunecat de pe buze? Înseamnă că eşti pe drumul cel bun. Trăieşti duelul dintre nou şi vechi, dintre dumnezeiesc şi pământesc. Dacă te frige minciuna care ţi-a scăpat, durerea şi ruşinea te vor face să tânjeşti după adevăr. Cu toate acestea, vinovăţia nu te va ajuta să scapi de minciună. Este doar un cerc vicios. Undeva conştiinţa sucombă şi revii cu consecvenţă la acelaşi mijloc de scăpare. În final, nici nu vei mai tresări când vei spune o minciună.

Trebuie să traversăm întreg universul şi să ajungem la polul opus minciunii, la adevăr, ca să descoperim adevărul despre minciună.

Pentru că doar Adevărul te face liber, nu vinovăţia, oricât de justificată ar fi ea.

Doar Adevărul te face să iubeşti adevărul şi să vezi inutilitatea şi grotescul minciunii.

Doar Adevărul îţi poate descrie, analiza cele mai profunde sentimente şi gânduri. Nu poţi fi onest, fără ca Adevărul să te fi acordat la valorile şi normele Cerului.

Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă, deci, să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!. spunea David (Psalmi 51:6 ) . El a înţeles, după episodul cu Bat-Şeba, că nu de câte ori a minţit este important. A fost suficient o singură dată. Lecţia importantă pe care a înţeles-o este că Dumnezeu nu o să-şi coboare standardele de dragul nimănui, nici chiar de dragul lui şi că are nevoie de înţelepciunea lui Dumnezeu, de ajutorul Lui pentru a-i îndeplini standardele. Adevărul trebuie să fie în interior, „ochii lumii" sunt fără valoare pentru El.

Să fii coerent în interior cu ceea ce afirmi că eşti în exterior. Aceasta este promisiunea creştinismului. Înţelepciunea lui Dumnezeu care pătrunde în interiorul meu este soluţia. Nimic mai simplu, nimic mai ingenios. Motivaţia bazată pe vinovăţie nu face decât să sublinieze diferenţa dintre ce ar trebui să fim şi ceea ce nu reuşim să fim. Cea bazată pe „ochii lumii", pe ce vor crede alţii despre mine dacă mint, este mult prea şubredă, e doar o mască. Adevărul trebuie să străpungă dincolo de ceea ce ochii pot măsura.

Interior renovat de adevărul lui Dumnezeu. „Înnoit zilnic prin Cuvântul Său" este secretul creştinismului. Altfel, fără Cristos, n-ar avea nici un rost să pomenim de adevăr.

Sarbatoare in Valea Plangerii

Cristina Olariu

Moarte. Oricum ai rosti cuvantul, semnificatia ramane aceeasi.

Cat timp e departe de tine, eheee, poti rasufla linistit. Razi de neputinta ei. Emiti teorii. Lansezi opinii. Esti stapan pe situatie. Vine insa, un moment, inevitabil, cand moartea se apropie si iti rapeste pe cineva apropiat. Atunci totul se desface si trebuie asamblat la loc.

Cand te lovesti de linistea incremenita din sicriul rece, intelegi ireversibilitatea mortii. Durerea despartirii. Simti presiunea amintirilor. Totul in interior zvacneste. Lumea ta se farama in bucatele mici, mici. Soarele lumineaza diferit, totul se rosteste altfel. Descoperi uratenia, grotescul mortii.

Nu poti vorbi despre Paste fara sa-ti amintesti de moarte. De agonie, de sudoare rece, de suferinta, de despartire, de intrebari fara raspuns, de mormantul de piatra si de tacere. Dar sirul nu se termina aici, dimineata invierii transforma agonia in triumf. Intreg algoritmul mortii este refacut.

Cristos este „parga celor adormiti", primul rod inviat dintre cei morti, Cel asupra caruia moartea nu mai are nici o putere. Primul. Un cuvant care ofera multa speranta. Primul inseamna ca va urma un sir. O ordine fireasca. Vom invia. Foarte simplu.

Moartea si invierea Lui sunt o garantie ca punctul terminus nu este in fata unui mormant. Uratenia mormantului ramane. Dar speranta invierii sfarama piatra rece a mormantului.

„Unde iti este boldul moarte?", se bucura apostolul Pavel. Cat ar parea de necrutatoare si invincibila moartea, noi nu vom ramane invinsi de ea. Intr-o zi ne vom trezi la o viata noua impreuna cu Mantuitorul nostru.

De aceea, de fiecare data cand spunem „Cristos a inviat!" in gand rostim cu totii o speranta, mai tare decat moartea: „si noi vom invia". Si toti cei dragi ai mei.

Problemele - acelaşi refren, doar alte strofe

Cristina Olariu

Poţi asocia o perioadă cu un anumit tip de problemă.

Aşa cum primul gând care îţi trece prin minte atunci când rosteşti cuvântul „vara" e căldura. Recunoaştem etapele din viaţa noastră după problemele pe care le-am avut. Deschide-ţi jurnalul inimii şi fă o scurtă recunoaştere. E suficient să rostesc problema ca să localizezi exact perioada: pierderea unui prieten, un examen ratat, o şcoală nepotrivită, o nouă familie, sterilitate, rate la bancă, nopţi nedormite, febră 40, singurătate. 

Te-ai regăsit? E prea scurtă lista şi incompletă. Sunt episoade întregi care ţi-au rămas întipărite, nu în memorie, ci în inimă. Şi totuşi, cred că sunt multe lucruri pe care le-am uitat. De exemplu: „cât m-am mai frământat şi ce simplu s-a rezolvat!"

Rugăciuni. Probleme. Nelinişti. Eşec. Teamă. Îngrijorare. Şi în final, o soluţie simplă. Soluţia această „simplă" e de fapt cea mai mare problemă. Căutăm soluţia şi nu sensul întâmplărilor prin care trecem. E ca un refren pe care îl tot repetăm, după fiecare strofă nouă.

Trăim iluzia că, dacă am găsi soluţia la problema cu care ne confruntăm, am putea răsufla liniştiţi şi ne-am vedea în sfârşit de ale noastre. Cu trecerea timpului nu facem decât să schimbăm o problemă cu alta - problema singurătăţii, cu cea a lipsei de înţelegere, problema sterilităţii, cu cea a unui copil cu probleme, problemele adolescenţei, cu cele ale unei nurori nesuferite. În timp ce ucenicii erau preocupaţi să supravieţuiască furtunii, Cristos le atrage atenţia: nu potolirea furtunii este esenţială. Ci realitatea că este cu ei, în aceeaşi barcă.

Poveri pe care le târâm după noi, care ne istovesc inima, ne frâng visele. Centrul interesului nostru este ca Dumnezeu să amelioreze cumva situaţia. Oricât ne-am ascunde, pe aici ne învârtim cu toţii. Rugăciunile noastre se strâng concentric în jurul nostru, a durerilor, a problemelor noastre. Dar, dacă problemele nu sunt decât pretextul pentru o altă replică, mult mai importantă, esenţială? Cristos ştia că nu vom putea crede cu adevărat bălăcindu-ne în apa călduţă a unei autosuficienţe. E nevoie de furtună ca să îţi dai seama de limitele pe care le ai. Trebuie să-ţi fugă pământul de sub picioare ca să pricepi ce înseamnă să fie El cu tine.

„Am biruit lumea!", spunea Domnul Isus când ne anunţa că vom avea necazuri. Război câştigat, în ciuda bătăliilor pierdute. Finalitate fericită, cu toate circumstanţele nesigure şi degradante cu care ne confruntăm. Spinii sunt temporari. Cununa de învingători e veşnică. Suferinţe ce nu suportă termen de comparaţie, nici în intensitate şi nici în durată, cu onoarea veşnică la care am fost chemaţi. Problemele nu sunt un drum interminabil pe care trebuie să mergem. Sunt doar o paranteză în planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

În timp ce suntem focalizaţi pe probleme, Isus ne spune să ne comutăm atenţia pe o realitate mult mai importantă: El a biruit lumea. Problemele vin şi pleacă. Relaţia cu El rămâne o constantă. Prezenţa Lui este firul roşu al istoriei noastre. Nu problemele şi nici soluţiile. Oricât de simple sau de miraculoase ar fi ele.